Principii de bază ale artelor marțiale chinezești

amc01
Bruce Lee - 李振藩 (1940-1973)

Artele marțiale chinezești nu sunt „stiluri de karate", așa cum în mod eronat le cataloghează multă lume. Confuzia se face din cauză că artele marțiale japoneze, în special karate și judo au intrat în cultura occidentală imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, în momentul în care americanii au invadat Japonia. Inevitabil, mulți dintre aceștia au intrat în contact cu artele marțiale japoneze, pe care le-au importat în Occident. 

Artele marțiale chinezești devin cunoscute mult mai târziu, începând cu anii '60 ai secolului XX, datorită contribuției extraordinare a lui Bruce Lee (1940-1973), acesta popularizându-le și distingându-le clar de karate. Chiar dacă Bruce Lee a promovat, de fapt, Wing Chun sub termenul de Kung Fu, acest lucru a trezit curiozitatea și interesul occidentalilor față de formele marțiale chinezești, dezvoltarea lor fiind, în anii următori, explozivă.

Artele marțiale chinezești se împart, la modul generic, în funcție de principiul de bază care le guvernează și în funcție de locul de origine. Astfel, după locul de origine, vorbim despre stiluri de nord și stiluri de sud, iar după principiul de bază ce le guvernează, vorbim despre stiluri interne și stiluri externe.

Apariția și evoluția artelor marțiale în Occident (după Da Shifu Yang Jwing-Ming)
Yangtze (长江

Stilurile de nord și stilurile de sud

Fluviul Cháng Jiāng (長江), cunoscut și sub numele de Yangtze (长江) sau „râul lung" împarte practic China în două, de la est la vest și separă teritoriul în Nordul și Sudul Chinei. 

Nordul Chinei este muntos și deșertic, mai secetos, însă conține și numeroase câmpii, populația de acolo ocupându-se în trecut mai ales cu creșterea cailor și agricultură, în special grâu, soia, orz și sorg, culturi ce rezistă într-un mediu mai secetos.

Sudul Chinei este muntos, brăzdat de multe râuri, însă găsim și întinse câmpii foarte umede, deoarece climatul din sud este unul mai mult ploios. De asemenea, densitatea populației este mult mai mare în sud în comparație cu cei din nord, iar orezul reprezintă alimentul de bază. Deoarece în sud de află numeroase râuri, mijlocul de transport preferat a fost barca, nu calul precum în nord. 

Pe baza dietei, locuitorii din nord deveneau mai înalți și mai puternici decât cei din sud, trăiau mai curând în spații deschise și, evident, aveau membrele mai lungi. Dezvoltând arte marțiale, cei din nord au preferat lupta la distanță, mai ales cu picioarele, preferând loviturile și deplasările lungi. Cei din sud, mai mici ca înălțime și trăind într-un mediu cu o mare densitate a populației, beneficiind de un spațiu interpersonal redus au dezvoltat o altă formă de luptă. Mijlocul de transport cel mai răspândit fiind barca, artele marțiale din sudul Chinei sunt adaptate pentru a lupta pe barcă, cu lovituri de picioare mai controlate și accentul pus pe ancorare și echilibru. Așadar, putem acum trasa o serie de caracteristici ale stilurilor de nord în comparație cu stilurile de sud:

  • Stilurile de Nord: adaptate pentru oameni mai înalți și caracterizate prin lupta la distanță mare sau medie, se bazează mai mult pe tehnici de picioare, având lovituri medii și înalte, au numeroase tehnici din mișcare și din săritură, fiind dezvoltate din practicile de călărie, de aceea sunt cunoscute sub numele generic de Běi Tuǐ (北腿) sau „Piciorul din Nord".
  • Stilurile de Sud: adaptate pentru oameni mai scunzi și caracterizate prin lupta la distanță mică sau medie, se bazează mai mult pe tehnici de brațe, loviturile de picioare fiind joase sau medii, preferă să antreneze ancorarea și echilibrul, fiind dezvoltate din practicile de navigație și din lupta la sol, folosesc multe tehnici de apucare și control (Qín Ná 擒拿), de aceea sunt cunoscute sub numele generic de Nán Quán (南拳) sau „Pumnul din Sud".
  • Un caz special este cel al populației din zona „Fluviului Galben" (Huáng Hé – 黄河), zonă în care se află și templul Shaolin. Aici stilurile de nord și cele de sud s-au împletit în mod armonios, formele de luptă conținând atât tehnici de Běi Tuǐ (北腿), cât și procedee din Nán Quán (南拳), acesta fiind unul dintre secretele eficienței lor. 
Huáng Hé – 黄河

Stiluri interne și stiluri externe

Menționăm încă de la început că nu există doar stiluri interne sau doar stiluri externe, toate stilurile chinezești de arte marțiale având atât o componentă internă, cât și una externă și toate au la bază cultura chineză. Dacă vorbim despre artele marțiale chinezești, indiferent de stil, toate trebuie să conțină elemente esențiale ale culturii chineze, virtuțiile națiunii chineze și elementele de luptă tradiționale, dezvoltate în mii de ani.

Încă din vremuri imemoriale, luptătorii chinezi au ajuns la concluzia că victoria într-o luptă este decisă de trei factori, în această ordine: viteză, forță și tehnică.

  • Cea mai importantă este viteza, deoarece, chiar în lipsa forței și a tehnicii, un luptător rapid își poate lovi adversarul în zone vitale înainte ca acesta să realizeze ce se întâmplă și poate câștiga. În definitiv, oricât de bine ar fi protejat cineva, tot rămân expuse zone precum ochii, testiculele, gâtul, zone extrem de sensibile și care pot fi atacate fără prea multă forță sau tehnică.
  • După viteză, al doilea factor ca importanță este forța. Oricât s-ar sugera contrariul, forța contează foarte mult într-o luptă, deoarece doar cu viteza s-ar putea, poate, surprinde un adversar nepregătit, însă cu unul antrenat în artele marțiale, șansele sunt destul de mici. În lipsa forței, atât atacul, cât și apărarea au de suferit, chiar dacă viteza și tehnica sunt bune. De altfel, există numeroase cazuri în care persoane cu o mare forță musculară și fără prea multă viteză și tehnică au învins buni luptători de arte marțiale doar pentru că aceștia din urmă nu au considerat de cuviință să-și dezvolte forța. Într-o luptă reală, cu o persoană puternică și cât de cât pregătită, posibilitatea de a o învinge fără a se folosi forța rămâne, totuși, un mit.
  • După viteză și forță, al treilea factor ce asigură victoria este tehnica, la care se poate adăuga și strategia de luptă, însă fundația oricărui stil o reprezintă primele două. Degeaba știi cum să lovești eficient cu piciorul, dacă lipsa mobilității te împiedică să o faci și dacă îți pierzi echilibrul. Degeaba poți lovi rapid și puternic cu pumnul, dacă la impact îți rupi degetele. Iată de ce se consideră că nivelul kung-fu nu ține atât de tehnică, cât de condiționarea corpului pentru a putea permite executarea tehnicii.

Indiferent de stilul practicat, importante sunt câteva principii de bază, dintre care cel mai important ar fi ca atunci când atacăm trebuie să avem grijă să protejăm propriile zone vulnerabile în timp ce urmărim să ajungem la zonele vulnerabile ale adversarului. În același timp, antrenamentul trebuie să urmărească dezvoltarea în egală măsură a celor trei factori. Nu ar fi bine să dezvoltăm excesiv forța, în detrimentul vitezei sau al tehnicii.

Un proverb chinezesc spune: „În primul rând curajul, apoi puterea și, la final, kung-fu". Desigur, peste viteză, forță sau tehnică se situează curajul și stăpânirea de sine, deoarece dacă suntem speriați, fricoși, atunci nici viteza, forța și nici tehnica nu se vor putea manifesta în luptă, indiferent cât de bine dezvoltate sunt. De departe, curajul este cel mai important factor care asigură victoria.
Dá Mó (達摩)

Înainte de dinastia Liang (502-555 d.Hr.), războinicii chinezi nu aveau habar de utilizarea energiei interne (Qi) în luptă, chiar dacă teoria Qi-ului era bine cunoscută și utilizată în medicina tradițională. Ei se antrenau în mod normal, dezvoltând viteza, forța și tehnica, așa cum foarte mulți procedează și astăzi în ramurile sportive, din acest motiv spunem că astfel de stiluri se numesc stiluri externe. Ele antrenează capacitatea de concentrare, viteza, forța, tehnica și întăresc trupul.

Odată cu sosirea lui Dá Mó (達摩) în China (527-536 d.Hr.) și apariția celor două scripturi (Yì Jīn Jīng 易筋经 și Xǐ Suǐ Jīng 洗髓经), chiar dacă acestea nu au fost scrise pentru luptă, războinicii au constatat că aplicând principiile de acolo viteza și forța se dezvoltă mult mai eficient în comparație cu antrenamentul lor clasic, de aceea integrarea energiei interne în antrenamentul marțial a devenit o prioritate, indiferent de stilul practicat, ajungându-se la ceea ce cunoaștem sub numele de Qigong marțial, inițiatorii antrenamentului intern fiind, desigur, călugării de la templul Shaolin.

La templul Shaolin antrenamentul intern se combină cu cel extern, primul oferind suport pentru dezvoltarea celui de-al doilea, însă, cu timpul, unii maeștri au plecat de la ideea că dacă energia internă (Qi) reprezintă baza, fundația energiei fizice, a forței, atunci luptătorii trebuie să pornească de la dezvoltarea energiei interne, construind mai curând un corp „moale", ușor, decât unul dur și musculos precum călugării Shaolin. Teoria lor spunea că dacă acumulăm Qi, atunci acesta poate energica corpul fizic la niveluri din ce în ce mai mari, astfel încât forța se va manifesta din ce în ce mai eficient, însă pentru ca energia să se acumuleze și să circule, corpul trebuie păstrat relaxat, iar mintea concentrată, stilurile care au la bază această teorie fiind numite stiluri interne.

Tot în perioada respectivă (550-600 d.Hr.) au fost create două mari stiluri interne, fiind vorba despre Hòu Tiān Fǎ (後天法) sau „tehnicile de dincolo de rai" și Xiǎo Jiǔ Tiān (小九天) sau „cinci mici raiuri", ele stând la baza unui alt stil, fondat de Chang San Feng prin anul 1200 d.Hr., bine cunoscutul Taijiquan.

După cum se poate constata, toate stilurile de arte marțiale au atât componente interne, cât și externe. În timp ce stilurile externe (spre exemplu, Shaolin Quan) sunt axate pe formarea unui corp puternic, inclusiv prin tehnici de Qigong marțial, cele interne vizează acumularea de energie internă în corp (spre exemplu Taijiquan), însă tot prin Qigong marțial.

În stilurile externe se antrenează mai întâi corpul fizic și se utilizează așa-numitul Qigong dur pentru a cultiva energia internă, ajungându-se apoi la corpul suplu și la Qigong ușor, în timp ce stilurile interne pornesc de la Qigong ușor, acumulează energie, pe care o folosesc mai apoi pentru a genera forță fizică. Așadar, nu prea contează ce stil se studiază, intern sau extern. Pentru a fi eficient, antrenamentul va conține ambele componente, din acest motiv maeștrii chinezi spun că „stilurile externe pornesc de la dur (Lì 力) către moale (Qì 氣), cele interne de la moale (Qì 氣) către dur (Lì 力), dar scopul este același". Într-un final, forța musculară (Lì 力) și energia internă (Qì 氣) se combină în luptă furnizând așa-numita forță marțială (Jìn 勁), o energizare a musculaturii de către energia internă, manifestată prin generarea unei forțe foarte mari spre exterior. De aceea, se spune că stilurile interne sunt moi ca un bici, cele intermediare sunt precum ratanul, iar cele duri sunt precum bastonul.

Forța marțială (Jìn 勁)

 Forța marțială (Jìn 勁) reprezintă un concept destul de greu de înțeles pentru cei din cultura occidentală, reprezentând, în termeni foarte generali, o concentrare a minții pentru ca conduce energia internă astfel încât să energizeze mușchii și să genereze maximum de forță. Așadar, Jìn 勁 înseamnă antrenamentul minții și a energiei interne prin tehnici de Qigong.

Aproape toate stilurile marțiale orientale utilizează Jìn 勁, însă tehnicile de antrenare, nivelul de înțelegere și de utilizare diferă, dar Jìn 勁 reprezintă, poate, principala diferență dintre formele de luptă orientale și cele occidentale. În China, principalul criteriu de evaluare al luptătorilor era nivelul de dezvoltare al Jìn 勁, dar și felul în care aceștia îl înțelegeau și îl foloseau în luptă. Deseori, în lumea artelor marțiale chinezești se folosește expresia Huā Quán Duàn Tuǐ (花拳缎腿), însemnând „pumn ca o floare și picior ca de brocard" și desemnând luptătorii fără Jìn 勁. Arta lor nu diferă de dans, este frumoasă, dar complet inutilă într-o luptă, fiind slabi precum florile și moi precum mătasea.

Reciproc, un proverb spune „Antrenează-ți pumnul (Quán 拳), dar nu și energia (Gōng 功), iar la bătrânețe nu vei rămâne cu nimic". Cu alte cuvinte, este ușor la tinerețe să ai forță fizică bazându-te doar pe mușchi și să te impui cu ea, însă când îmbătrânești, forța fizică se diminuează, iar fără antrenamentul de Qigong (氣功), mai bine zis cel de Jìngōng (勁功), eficiența în luptă va fi drastic diminuată. La fel și pentru cei care consideră că artele marțiale trebuie să fie frumoase și cursive. Poate că așa și este, dar fără Jìn 勁 nu reprezintă altceva decât dansuri.

Cei mai mulți consideră că obținerea forței marțiale (Jìn 勁) reprezintă unu secret transmis de la maestru la discipol. În realitate nu este vorba despre absolut niciun secret, ci de capacitatea limitată de a exprima Jìn 勁 folosind cuvinte. În mod normal, Jìn 勁 se simte, se experimentează, iar aici rolul maestrului este acela de a te face să-l simți. Odată ce l-ai simțit, ai înțeles cum se manifestă și vei ști când îl vei avea. Fără un maestru, dobândirea Jìn 勁 este mult mai dificilă și presupune o lungă perioadă de practică, însă poate fi dobândit.

Despre Sun Tzu (孫子)
Cele trei comori - Esența (Jīng 精)

Articole similare

 

Comentarii

Nu există niciun comentariu. De ce nu scrieți dumneavoastră unul?
Aveși deja un cont? Autentificați-vă aici
Guest
Sâmbătă, 25 Septembrie 2021
Dacă doriți să vă creați un cont, introduceți numele de utilizator, parola și numele dumneavoastră.

Imagine Captcha

By accepting you will be accessing a service provided by a third-party external to https://www.gongfu.ro/